Dimineața de 19 iulie 1931, la ora cinci, Nicolae Paulescu și-a dat ultima suflare în casa sa din București, răpus de un cancer nemilos. Avea 61 de ani și o amărăciune adâncă în suflet: știința internațională îi refuzase recunoașterea pentru una dintre cele mai importante descoperiri medicale ale secolului XX – insulina. Profesorul de fiziologie de la Universitatea de Medicină din București murea fără gloria pe care și-o merita, fără Premiul Nobel pe care alții îl primiseră pentru munca sa. În 1916, Paulescu izolase pentru prima dată extractul pancreatic antidiabetic, demonstrând că poate reduce glicemia și elimina glicozuria. Războiul îl întrerupse, iar publicarea rezultatelor veni abia în 1921, când prezentă descoperirea “pancreinei” în fața Societății de Biologie din București și în reviste științifice din Belgia și Franța.
Dar destinul îi juca o festă crudă. La mai puțin de un an după publicarea articolelor sale, canadienii Frederick Banting și Charles Best anunțară “descoperirea” insulinei, iar în 1923 Nobelul le-a fost acordat lor și lui John Macleod. Paulescu, indignat, s-a adresat Comitetului Nobel, altor foruri academice, a scris memorii și protest. În zadar. Directorul Comitetului Nobel a recunoscut ulterior meritele românului, dar statutele nu permiteau rectificări. Paulescu a trăit ultimii ani ai vieții măcinat de această nedreptate, știind că prioritatea sa științifică era incontestabilă, dar ignorată. În iulie 1931, boala l-a răpus înainte ca istoria să-i facă dreptate. A fost înmormântat la Bellu, iar adevărul despre contribuția sa la salvarea a milioane de diabetici avea să fie recunoscut oficial abia în 1969, când Organizația Mondială a Sănătății și Federația Internațională de Diabet au confirmat: Nicolae Paulescu a fost primul om care a extras insulina. Prea târziu pentru cel care murise singur, fără gloria cuvenită.
